Pentru unii oameni, mâncarea e sursă de bucurie. Pentru alții, e teren de luptă. Iar pentru mulți, e un limbaj pe care nu l-au ales, dar care a devenit singurul mod de a exprima ce nu putea fi rostit altfel. Tulburările de comportament alimentar, așa cum sunt definite de DSM-5, merg mult dincolo de obsesia pentru greutate, sunt expresii ale unei suferințe profunde, tăcute, adesea invizibile.
Aceste tulburări sunt adesea descoperite nu pentru că cineva „mănâncă prea mult sau prea puțin”, ci pentru că acel cineva simte că și-a pierdut contactul cu propriul corp, cu stările lui, cu cine este.
- PICA – atunci când corpul cere altceva decât mâncare
PICA este o tulburare mai rar întâlnită, dar semnificativă. Ea implică ingestia repetată, timp de cel puțin o lună, de substanțe care nu au valoare nutritivă și nu sunt considerate alimente, de exemplu, hârtie, cretă, pământ sau gheață.
Este important de diferențiat comportamentul de practici culturale sau religioase. PICA apare frecvent la copii, dar poate fi prezentă și la adulți, mai ales în contexte de traumă, neglijare sau tulburări cognitive. Într-un proces de consiliere psihologica, focusul se mută de la „de ce faci asta?” la „ce îți lipsește și exprimi în acest mod?”
- Tulburarea de ruminație – când corpul refuză să digere emoția
Ruminația se manifestă prin regurgitarea repetată a alimentelor, fără motive medicale clare. Persoana mestecă repetat, reînghite sau scuipă mâncarea, aparent fără greață sau efort de vărsare. Fenomenul este involuntar și adesea însoțit de rușine, mai ales la adolescenți și adulți.
Explorarea acestui comportament duce frecvent la istorii de stres cronic, anxietate severă sau medii familiale neconținătoare, în care digestia emoțională a fost, la propriu, imposibilă. Corpul, neputând să „țină” trăirile, începe să se exprime prin aceste gesturi.
- Tulburarea de aport alimentar evitant/restrictiv (ARFID)
ARFID este o tulburare distinctă de anorexie. Persoana evită anumite alimente sau grupe alimentare, nu din dorința de a slăbi, ci din motive legate de textură, miros, frică de sufocare, greață sau o reacție aversivă severă. Această tulburare poate duce la pierdere în greutate, deficiențe nutriționale și afectare socială, mai ales în rândul copiilor și adolescenților. Lucrul terapeutic presupune validarea experienței și introducerea treptată a unei relații mai blânde cu hrana.
- Anorexia nervoasă – controlul care îngheață emoția
Anorexia e una dintre cele mai grave tulburări din această categorie, cu un risc ridicat de mortalitate. Persoana refuză să-și mențină o greutate minimă sănătoasă, are o frică intensă de îngrășare și o imagine corporală distorsionată.
DSM-5 identifică două subtipuri:
- tipul restrictiv
- tipul cu episoade de mâncat compulsiv și comportamente de purgație
Dincolo de cifrele de pe cântar, anorexia ascunde adesea o nevoie profundă de control într-o lume percepută ca instabilă. Focusul nu este pe a „convinge” persoana să mănânce, ci pe a înțelege ce a învățat despre ea însăși și despre valoarea personală prin relația cu propriul corp.
- Bulimia nervoasă – rușinea care urmează după furtună
Bulimia implică episoade de mâncat compulsiv, urmate de comportamente de compensare: vărsături autoinduse, laxative, exerciții fizice intense. Spre deosebire de anorexie, persoana poate avea o greutate normală, ceea ce face bulimia greu de depistat.
Această tulburare este profund marcată de un ciclu de vină și autocritică. Mâncarea devine și alinare, și pedeapsă. Lucrul cu bulimia presupune o atenție fină la disociere, perfecționism și nevoia de acceptare necondiționată.
- Tulburarea de alimentație compulsivă (binge eating disorder)
Această tulburare este caracterizată de episoade frecvente de consum excesiv de alimente, fără comportamente compensatorii. Persoana mănâncă rapid, în absența senzației de foame, singură, și trăiește apoi rușine sau dezgust de sine.
Este una dintre cele mai răspândite tulburări de comportament alimentar, dar și una dintre cele mai puțin recunoscute social. În psihoterapie, mulți clienți își dau voie, poate pentru prima oară, să vorbească despre mâncare ca refugiu emoțional, nu ca „problemă de voință”.
Ce au în comun toate aceste tulburări?
Toate exprimă un dezechilibru între corp și psihic, între nevoia de exprimare și frica de a fi văzut. Mâncarea devine uneori tăcerea care protejează, alteori țipătul care cere ajutor.
Fie că e vorba de evitarea unor alimente, regurgitarea compulsivă, ingerarea de substanțe nealimentare sau obsesia pentru controlul greutății, mesajul este același: „Aici doare și nu știu cum să-ți spun.”
Cum arată intervenția terapeutică?
Tratamentul acestor tulburări este complex și necesită adesea o echipă:
- psihoterapeut (individual și/sau de familie)
- nutriționist
- psihiatru (dacă sunt necesare medicații)
Abordarea este personalizată: uneori cognitiv-comportamentală (CBT), alteori centrată pe traumă, pe atașament, pe conștientizare corporală. Formatul de psihoterapie online devine tot mai folosit, mai ales pentru adolescenți sau persoane care locuiesc în orașe mici.
Întrebări care pot aprinde lumina
În procesul de vindecare, nu răspunsurile sunt primele care contează, ci întrebările potrivite. Iată câteva întrebări pe care le explorăm adesea în procesul psihoterapeutic:
- Ce îți oferă acest comportament și ce te protejează să simți?
- Care sunt momentele în care se declanșează? Ce gânduri le preced?
- Cine ai fi fără lupta cu corpul? Ce parte din tine ar putea ieși la suprafață?
- Ce ai avut nevoie să auzi când erai copil și nu ai auzit niciodată?
Acestea nu sunt întrebări care cer un răspuns imediat, ci unele care nasc spațiu pentru reflecție și transformare. Sunt întrebări care nu cer neapărat un răspuns rapid. Uneori, ele rămân suspendate, lucrând în fundal, ca niște semințe care încolțesc tăcut. Alteori, deschid uși către părți uitate din sine, aducând emoții, amintiri sau lacrimi care curăță locul în care durerea se acumulase. Iar asta e, poate, începutul transformării: o privire sinceră spre interior, fără grabă, fără vină.
Tulburările de comportament alimentar nu sunt simple „probleme cu mâncarea”. Sunt ecouri ale unor experiențe adânci, uneori nespuse, alteori ignorate. Vindecarea începe cu blândețe, față de sine, față de corp, față de nevoia de a fi auzit.
Fie că pornești în acest drum într-un cabinet psiholog, fie că alegi psihoterapie online pentru un început mai discret, important este să știi că există o cale. Nu către control, ci către reconectare. Nu către perfecțiune, ci către acceptare.
Relația cu corpul: o reîntâlnire lentă
Mulți dintre cei care trăiesc cu o tulburare alimentară spun: „Mă urăsc în oglindă” sau „Corpul meu nu-mi mai aparține”. Relația cu corpul devine alienată, ruptă de emoție. În terapie, încercăm să reconstruim această legătură, nu prin forță, ci prin blândețe.
Uneori, e vorba despre a învăța din nou să simți foamea. Alteori, despre a identifica prima senzație de sațietate. Sau pur și simplu despre a putea spune: „Astăzi, corpul meu m-a susținut. A respirat pentru mine, m-a ținut în viață.”
Aceste reîntâlniri cu propriul corp sunt pași mici, dar esențiali, spre vindecare.
În miezul oricărei forme de vindecare stă relația, cu sine, cu celălalt, cu propria poveste. Pentru mulți clienți, relația terapeutică este primul loc unde sunt priviți cu adevărat, unde nu li se cere să fie „perfecți” sau „slabi”, ci doar sinceri cu ceea ce simt.
Aici, în acest spațiu viu, vindecarea capătă chip:
- O voce care tremură, dar se face auzită.
- O emoție care nu mai e înecată în mâncare sau în tăcere.
- Un gest de autoîngrijire, oricât de mic, o farfurie plină de culoare, o zi fără greutate emoțională legată de hrană
Mâncarea nu este dușmanul
Când începem să vedem mâncarea ca pe un simbol și nu ca pe o problemă în sine, ușa vindecării se deschide. Hrana devine din nou ceva ce ne susține, nu ceva care ne definește. Iar corpul, un aliat, nu un inamic.Important este că începi să te asculți. Și că, dincolo de rușine sau frică, există întotdeauna un spațiu pentru reconectare.
Lasă un răspuns