Unul dintre cele mai dureroase și totodată eliberatoare procese psihologice prin care putem trece este renunțarea la imaginea idealizată a părinților. E o etapă dificilă care implică nu doar conștientizarea diferențelor dintre cine ne-am fi dorit să fie și cine sunt cu adevărat, ci și o formă profundă de doliu, după o relație pe care nu am avut-o niciodată.
Mulți dintre noi rămânem blocați ani de zile între ceea ce am visat și ceea ce trăim, sperând, poate în tăcere, că într-o zi părinții noștri se vor transforma în versiunea aceea caldă, disponibilă emoțional și profund empatică la care am tânjit dintotdeauna. Dar a rămâne în acest spațiu de așteptare e o formă de suferință perpetuă.
Doliul de care vorbim nu e un eveniment unic, ci un proces. Presupune să simțim cu adevărat pierderea acelui vis, să ne lăsăm copleșiți de tristețe, furie, poate chiar dezamăgire și să acceptăm că ceea ce am nevoie nu a existat și poate nu va exista niciodată. Este dureros, dar paradoxal, exact această acceptare creează spațiul pentru o relație reală cu părinții pe care îi avem.
În cadrul unor sesiuni într-un cabinet psihoterapie, acest subiect apare frecvent: oameni care se simt prinși în conflictul dintre dorința de apropiere și realitatea rece a unor relații pline de limitări. Nu e vorba de a-i învinui pe părinți, ci de a vedea clar, fără filtre, fără iluzii cine sunt ei și de a decide conștient dacă și cum vrem să relaționăm cu acești oameni reali, nu cu proiecțiile noastre.
Un psihoterapeut online poate însoți acest proces, mai ales când nu avem acces ușor la un cabinet fizic. Lucrul în terapie ne ajută să distingem între nevoia autentică de conectare și impulsul de a relua la nesfârșit lupta cu „ce ar putea să fie”. În terapie, învățăm că a face pace nu înseamnă a accepta abuzuri sau comportamente toxice, ci a pune limite clare în interiorul nostru și a recunoaște cu luciditate unde se termină posibilul și începe fantezia.
Până când nu ne luăm rămas-bun de la părintele ideal, nu putem face loc pentru o relație autentică cu părintele real. Ne vom învârti mereu în cercul frustrării, oscilând între speranță și dezamăgire, între a cere și a nu primi. Această luptă interioară consumă energie vitală, ne ține pe loc și ne împiedică să ne creăm propria viață, proprie direcție și propriul sistem de valori.
Acceptarea nu este resemnare. Este maturizare. Este un gest de responsabilitate față de sine. Este momentul în care încetăm să mai cerșim iubire și începem să construim din ceea ce avem, fie că înseamnă o relație minimală, dar pașnică cu părinții, fie că înseamnă o distanțare sănătoasă, dar împăcată.
Relația cu părinții nu trebuie să fie perfectă. Nici nu poate fi. Dar poate fi a noastră, sinceră, cu limite clare și așteptări realiste. Abia când ne desprindem de povestea despre cum “ar fi trebuit să fie,” putem trăi realitatea așa cum este. Și de acolo începe vindecarea. Nu dintr-un miracol venit din exterior, ci dintr-o claritate profundă și o reconectare cu sine.
Dacă simți că te afli într-un punct în care acest proces te cheamă, dar nu știi de unde să începi, apelarea la psihoterapie îți poate oferi spațiul necesar pentru a înțelege, a simți și a integra aceste emoții. Nu e un drum ușor, dar este cu siguranță unul care merită parcurs.
Lasă un răspuns